​Era din vremi fără de timp. Nu era timpul mort ce îşi întinde haina şi devine veşnicie, ci era chiar veşnicia, infinitul, fiinţa eternă fără ceas pe pereţii cerului. Stătea pe tron alb, în mijlocul universului, înconjurat de mii de fiinţe cu ochi supranaturali, cu aripi curate ce liturghiseau neîntrerupt, asigurând ambianţa unui rai nedescoperit de ochiul pământeanului. Nu sunt definiţii pentru a-I descrie aspectul, culoarea ochilor, a părului, a hainei orbitor de albă, ovaţionat fără încetare de coruri şi orchestre al căror sunet ne-ar transforma într-o secundă... Toţi L-au văzut ridicându-Se în picioare şi rezemându-Şi toiagul, sceptrul miraculos de pietre inefabile, lângă tronul regesc. Deşi privit de mii de chipuri angelice nimeni nu a ştiut unde pleacă, nici de ce Îşi lasă haina Lui de glorii scânteietoare, cu excepţia unor îngeri frumoşi şi speciali ce au pregătit evenimentul. Pe o uşă secretă a dispărut din ochii sideraţi ai îngerilor rămaşi muţi o clipă... şi a plecat spre alte dimensiuni ce scapă raţiunii îngereşti. Deşi nu există secvenţe de  timp în cer, era evident că a lăsat un gol, o lipsă de nedescris, o despărţire... S-a dus... Şi-a lăsat haina „de glorii” şi... S-a dus... spre lumea creaturilor de lut, a ochilor deformaţi de lacrimă, a fiinţelor fără de aripi, a morţilor cu chip palid ce fuseseră cândva după chipul şi asemănarea Lui, a vaietelor triste, a sudorilor, a scrâşnetelor, a trupurilor ce se descompun în ţărână rece, a ochilor ce sticlesc demonic în păcat, a limbilor otrăvite de şarpe, spre lumea descompusă a unei planete blestemate. Dar, ce să caute El, chiar El, în lumea celor fără de frâu, a celor care L-au uitat? Ce să caute El în pământul afânat de oase şi stropit cu sângele nostru? Totuşi, a venit! Pentru ce?... Pentru aburul cald al unei respiraţii ce ne-a dat viaţă şi pe care l-a numit Suflet, a venit pentru a despica cerul în formă de cruce prin care să vedem şi să „simţim” o dragoste pe care planeta o uitase demult. De aceea, a străbătut distanţele cosmice, a coborât pe trepte reci şi numai de El ştiute, spre beciul în care eram, golindu-Se pe Sine de veşnicii şi puteri dumnezeieşti şi devenind de-al nostru, om, biet om, ca cel de pe urmă om. Cu ţipăt de copil îngrozit de prima secundă a Terrei, sub gestul speriat al animalelor din grajd, cu o mamă tânără şi inocentă, privit perplex şi euforic de nişte ciobani anonimi din marginea satului. Venerat suspect, în ochii părinţilor săi, de nişte magi enigmatici veniţi din ţinuturi depărtate, urât cu înverşunare de irozi ce au vărsat sânge de copilaşi... Din vecii vecilor, în timp rece şi crud, din simfonii cereşti, în ţipete, din mantie regească, în scutece, din tron împărătesc, în cuie, din glorii, în palme şi ocări, din Stăpân, în ultima slugă, din Dumnezeu, în om crucificat, lovit, junghiat... mort! O, când ne vom prăbuşi... şi gândul la El va deveni mai viu decât noi?

Pastor Vasile Duma