​Biserica

Nebăgaţi în seamă de cei mai mulţi, ei se încăpăţânează să existe. Chiar dacă uneori ştiu că deranjează pe uniii, ei continuă să vină. Nici măcar nu-i vezi când au intrat… Stau pe acelaşi scaun sau în acelaşi loc din bancă şi părul lor alb te face să te gândeşti că sunt acolo de când predica… Petru. Privesc spre amvon cu ochii deja tulburaţi de clipa chemării… sau poate înlăcrimaţi de nădejdea Întâlnirii.

Dacă ai şansa să stai lângă ei parcă simţi miros de Biblie veche şi răsfoită până la rupere…

Vin primii. Pleacă ultimii. Şi pleacă de parcă se rup din locul acela…

Nu ştiu să se roage cu cuvinte meşteşugite. Mai bine că e aşa. Dar ştiu ce se roagă.

Când urcă păstorii în amvon sunt primii care se ridică în picioare. Ei încă mai ştiu ce înseamnă respectul pentru slujitorul Domnului. Şi aceasta pentru că ştiu ce înseamnă slujirea şi fiindcă Îl cunosc pe Cel care i-a învăţat.

Sunt cei ce merg agale pe coridoarele spitalelor căutând bolnavii, deşi ei înşişi sunt suferinzi. Nu întotdeauna doar de boli trupeşti. Cel mai adesea suferă pentru alţii. Şi pentru lumea asta în care pare că nu mai e loc pentru ei…

Dacă stai să le asculţi povestea vieţii este imposibil să nu te ruşinezi de povestea vieţii tale. Dar ei nu povestesc ca să acuze. În glasul lor tremurând e compasiune, e nostalgie, e dor… Mult dor… Dorul după ce a fost şi după ce va fi să fie cândva într-un alt Loc…

Uneori vor să cânte. Poate că văzul lor slăbit de atâta slovă din Biblie nici nu observă gestul de plictis al unora. Dar când îi auzi ai impresia că înţelegi cu adevărat sensul cuvântului „dor”. N-au nevoie de texte scrise. Ei înşişi sunt un text scris la atâtea cântări.

Din când în când, câte un scaun rămâne gol… Au plecat. Dar, dacă te duci la locul unde i-au pus poţi auzi încă suspinul lor. L-au lăsat pentru lumea aceasta, ca să poată cânta cu bucurie întreagă Acolo…

Sunt bătrânii… Sunt Biserica. Biserica ce a fost şi care încet, încet, uită să mai fie…

Marinel Blaj